De a nopții carapace
Fugeam pui sub vreo aripă...
Nu știu astăzi cum se face
Că-i frumoasă orice clipă.

Mă-ntristez de-apusul zilei
Speriat de-a nopții veste
Clarul limpede-al idilei
Nu îl pot simți cum este.

Fiul sincer al Luminii
Mă feresc de lumi nescrise
Și-n privirile depline
Nu vreau umbre imprecise.

Prins de bezna în mistere
Și de frumuseți de aștri
Eu aud, cu iz de miere,
Vântul brazilor albaștri.

Chiar de-un vis mi se înalță
În voal ce-l țese Luna
Avântarea de speranță
Spre lumină-i totdeauna.

Zorii umbrele ridică
De pe ce o să se-ntâmple
Și de-apare un pericol
Ești mai gata să-l întâmpini.

Nopți rămase în granite
Glăsuiesc în ziua nouă,
Iar în iarbă, malahite
Strălucesc molcuț în rouă.

Și-n feririle din tufe
Stă ascuns încă la pândă
Vreun ecou din glas de bufe
Cu-ncordare tremurândă.

Ci luminile năvală
Potopesc valea întreagă
Aurora triumfală
Crește largă în mai largă.

Și ca mii de pietre scumpe
Bat semințele de Soare
Pe-orice fir și orice curpen
Ce s-avântă-n înălțare.

De mi-s ochii mei atâta
Fermecați de frumusețe
Inima c-a prins clipita
Să-i păstreze-a ei finețe.

Amintirea să o-ntoarne
În gândirile duioase
Pe hârtie să o toarne
În ritmări melodioase.

Într-o salbă de cuvinte
Învățate din baladă
Ce spun ziua cea fierbinte
Cât și Luna nopții caldă.

Traducând foșniri de stufuri
Ș-ale valurilor șoapte
Din amiezile-n zădufuri
În răcori din miez de noapte.

Tot ce văzul meu îmi vede
Și ce inima-mi răspunde,
Ce se speră și se crede
Și aici, și orișiunde.

Tot ce Dumnezeu cuvântă
Duhului și firii mele
Când o ciocârlie cântă,
Când cad ploile de stele.

Și se-nalță Glasu-n mine
Rânduri noi s-aibe ființă
Peste zări fără lumine
Cât și-n suflete-n Credință.

Ca uimirile-mi nespuse
Să încerce să înșire
Tot frumosul ce-mi aduse
Viața nouă în Iubire.

Și că-i ziuă, iarna zice,
Că e noapte ori că-i maiul
Încântarea mi-i ferice
Cu-orice pic ce-l are plaiul.