Mi-aş plânge de milă atunci când mi-e greu,
Dar gândul îmi fuge la cruce,
Să-mi strig neputinţa aş vrea dar ce-s eu,
În faţa Acelui ce-o duce?

Şi ce merit oare-aş avea dacă plâng,
Când plugul durerii mă ară?
Sunt pumn de ţărână, sunt holdă şi crâng,
Un bob ce-i se născut, ca să moară.

Mi-aş plânge de milă când nu înţeleg
Şi cred că-s lovit de blestem,
Dar văd sluţi, ologi iar eu sunt întreg
Şi Doamne, Te laud, Te chem.

Şi ce merit oare-aş avea de-aş cârti,
Când soarta mă îngenunchează?
Cuvântul îmi spune că din veşnicii,
Dumnezeu pe toţi ne veghează.

Mi-aş plânge de milă dar ştiu c-ai un plan,
Mă vrei prelucrat, şlefuit,
Durerea e calea spre-un nou Canaan,
E drumul spre plus infinit.

Şi ce merit oare-aş avea când doar Tu,
Ai plătit pentru-a mea răzvrătire?
Să cârtesc, să mă plâng? Mai bine spun nu
Renunţării... Tu eşti Izbăvire!

Eu nu-mi plâng de milă când sufăr aici,
Vestea Bună vreau lumii să spun,
În Tine mă-ncred, Tu-mplineşti tot ce zici,
Tată, Fiu şi Duh Sfânt, mă supun!

Şi ce merit oare-aş avea dacă tac,
Ştiind c-ai murit pentru mine?
Mai bine slujirea cu râvnă să fac,
Slăvindu-Te-n toate, pe Tine!

30/12/13, Barcelona- Lucica Boltasu