Cuvinte

Nu mă găsesc în stare,
Să trag ca de frânghie,
Cuvinte ca un clopot,
Prin ele să-mi învie,
Cascade-n conversații,
[ Ce mi-au secat demult, ]
N-am chef, și nici dorința,
Din nou să le ascult.

Mă gâdilă ca pana,
Sub limbă sau pitit,
Și vor să-mi fie miere,
În vorbe și-n gândit.
Le știu prea bine scopul,
Le simt și ce doresc,
Și-n strungă de îmi scapă,
Mi-e greu să le opresc.

Se bâlbâie și limba,
Că stau pe ea grămadă,
Cuvinte ca și frunza,
De piersic în livadă.
Sunt multe fără număr,
Sunt calde sau țepoase,
Retează fără milă,
În sentiment și oase.

O rană vrea un timp,
Să fie vindecată,
Cuvintele mânjesc,
Mai rău decât o pată.
Uităm că suntem oameni,
Și ne rănim ades;
Unii preferă ghioaga,
Alți o spun în vers….


Aprindem la cuvinte,
Ca un foc de artificii,
Și pălmuim orgoliul,
Prin gelozii și vicii.
Un sculptor este limba,
Cuvinte când cioplește,
E biciul care mușcă,
Din carne când lovește.

E greu să ții în frâu,
Un armăsar ce sare,
E greu să pui căpăstru,
Și limbii ca atare.
De ea suntem legați,
Ca sclavii de verigă,
Ah, limbă care naști,
Venin ca de aspidă....

Viorel Balcan 25 noiembrie 2013