Aș vrea să-ți spun azi întâmplarea,
Plecării mele de acasă;
Cum am lăsat în urmă țara,
Cu fagi bătrâni, și umbra deasă.

Împins din spate ca de vântul,
Ce n-are sens, nici cotitură,
Departe m-am întins pe pietre,
Ca foaia sub iscălitură.

Și astăzi văd prin stropi de stele,
Departe-un plai medieval.
Cum am lăsat în urmă satul,
Bisericuța cea din deal.

Aș vrea să-ți spun că sunt și plânsul,
Oftatul unei lacrimi calde,
Atunci când doru-și cere voie,
Din nou în mine să se scalde.

Și m-am desprins ca frunza toamna,
De țara mea, cu lungi poteci,
Dar chiar și-aici găsit-am cripte,
Mucegăite, adânci, și reci.

Aș vrea să-ți spun că sunt ca luna,
Ce de milenii, e-un ,, du-te-vine ‚’’
Căci plec râzând, și vin cu lacrimi,
[ Eu azi mă spovedesc la tine. ]

Lăsat-am râuri ca oglinda,
Ce-n luciul lor se văd și sfinții,
Lăsat-am iarăși despărțirea,
Și doi bătrâni plângând... părinții.

Aș vrea să-ți spun că sunt un țipăt,
Ce în muțenie el plânge,
Atunci când gândul spune ,, țară ‚’’
Și inima în două-o frânge.

Mai știu că am lăsat în urmă,
O țară șubredă-n arginți,
Dar mă prefac că-s visătorul,
Unei povești cu zmei cuminți.

Și-n giulgiul aspru de străin,
Mă-mbrac și azi ducând povara,
Mă las stropit de dor și plâns,
La gândul cum îmi este țara.

Viorel Balcan 5 ianuarie 2013