Luna
Cu fața ta bălaie, pe jumătate-ntoarsă,
Spre altă lume poate, cu îngeri nevăzuți,
Răsari iar după coame, de brazi și stânci sihastre,
Și-n fuga ta himeră, oceanele-ți săruți.
Ca slova din Scriptură, reziști atâta vreme,
Și treci nemângâiată, tu, dintr-un an în altul ;
Sclipiri trimiți în umbre, ce par că-s mătrăgună,
Luceafărului dai cinste, și altuia oftatul.
Și mantia pestriță, cu licuricii galbeni,
O întinzi ca așternut, nemaifăcând-o glugă,
Și-n somnul tău bătrân, de veacuri fără vise,
Te urci, te-ntinzi și cazi, și ațipești în fugă.
Iar rumenii scaieți, ce parcă nu au frică,
De vântul care urlă, cu voci ca de stafii,
Te-așteaptă să le mângâi, tu, așternutul vitreg,
Cum mama își alintă, în poze-ai săi copii.
Frumoasă Domnișoară, sau Doamnă, sau Crăiasă,
Roșești ca de sfială, când zorii tăi apun !
Dantelele de nouri, le schimbi ca pe mătăsuri,
Și-apusul tău ți-l faci, ca-n fragă de căpșun.
Sfioasă-ți este fața, mereu pe-a ta cărare,
Atunci când te ascunzi, prin nori ca de tămâie,
Inunzi îndrăgostiții, cu farmec și candoare,
Pe băncile din parcuri, din cap până-n călcâie !
Viorel Balcan 7 ianuarie 2014