Nu mai sunt ce-am fost odată?

Nu mai sunt ce-am fost odată?
Nu mai am strălucirea
Care-mi radia pe față?
Unde mi-e bucuria?

Oare pe drum am pierdut-o?
M-a spălat de ea vreun val?
Nu cumva sunt prefăcută?
(Îmi joc rolul de actor
Pe platoul vieții mele?)
Sunt hai-hui? Sunt un hoinar?

Nu mai văd oamenii-n mine:
Dragostea, zâmbetul meu...
Mă întreabă de mi-e bine;
Ce am fost? Și cum sunt eu?

Nu mai am aceeași țintă?
Nu mai am același zel?
Nu mai am poftă de viață?
Ce am, de nu sunt la fel?

Ce rost are să-mi petrec
Timpul, stând pe gând, în loc?
Nopți și zile iute trec,
Simt că arde-n mine-un foc.

Nu-mi dă pace și mă-ndeamnă
Un bilanț curat să-mi fac,
Să-mi iau puterile-odată
Și să iert, să rabd, să tac.

Ce-i drept, că dezamăgirea,
Urme-a vrut să-și lase ea:
Răni adânci și împietrirea,
Insomnii, neliniștea,

Multe vru să-și mai aducă,
Neamuri multe mai avea.
De nu alergam la rugă,
Nici acum nu termina.

Dar Isus, a tras o dâră
Cu sânge nevinovat:
”Până-aici v-a fost! Afară!”
Că nu sunt de lepădat.

El îmi dă nădejde nouă.
Domnul e speranța mea.
Ce va face El cu mine,
Toți din jur se vor mira.

Prin credință, înainte!
Eu continui calea mea
Cântând laudele sfinte
Lui Isus, spre slava Sa.

Cât de greu lovit de valuri,
Cât ar fi, eu nu mă las.
Merg-nainte, I-aduc imnuri,
Singur nu sunt, Mi-a rămas

Un prieten bun în noapte
Mă alintă-n Duh prin șoapte,
Ma învață ce să fac,
Îmi dă mâna să nu cad.

Întunericul e mare
Dar lumina mea e El.
Prin El, iar sunt în picioare,
Strălucesc din nou prin El.