Lanțul păcatului

Cum se formează lanțul de păcate?!
Ascultă numai, soră dragă, frate:

O privire aruncată ne la locul ei,
Poate deveni din lanț, o za...
O vorbă-aruncată-n vânt,
Firea a o stimula,
Poate deveni o altă za...
Mirosul ei trăgând pe nas,
Indiferent, trecând la pas,
Punându-te-n vizorul ei
Umplându-i capul cu idei,
Postându-te în calea sa,
De tine a se-mpiedica,
Mici vizite din când în când,
Făcute ca și cum „lucrând”,
Exprimă-un lung lanț de păcate
Ținând suflete legate.
Le fac să meargă-ngândurate,
Cu inimile-mpovărate.
N-au liniște nici noaptea-n somn,
Sunt tulburați de-un rău demon.
Dar ei nu văd ce e în spate,
Se bucură... ce simt, le place.
Și-atât te bate parcă-n gând
Că te trezești singur spunând:
“Trebuie-s-o fac că nu am pace”.
Și-apoi cât ești de slab, te vezi,
Și tot nu-ți place.

Mai bine ar fi fost de nu ai fi făcut;
Mai bine ar fost de nu te-ai fi născut;
Că-apoi amărăciunea-ți cuprinde tot lăuntrul,
Și vezi că pentru-o clipă-ai pierdut legământul.
Apoi nemulțumirea te ia în brațul ei
Și moartea te invită să cazi în lațul ei.
Cu mare greu se scapă
Din astă neagră groapă.
E-aproape imposibil
Păcatu-i incredibil.
Acolo-n deznădejde
Vei spune: “´S vinovat!”
E drept să spui așa,
Dar nu-i de neiertat.
De totuși mai ai viață
Și strigi la Dumnezeu,
De te căiești de toate,
Poți fi din nou al Său.
Dar cum îți vei păstra
Și-acest nou legământ?
Dori-vei a veghea
Pân´ vei intra-n mormânt?
Că dacă tot te joci
De-a zaua, de-a păcatul...
Poate să vină Domnul;
Tu, rămâi cu oftatul...
Așa că strigă tare!
Strigă în gura mare!
Doar Împăratul Păcii
Mai lasă liberare.
Privește cu plăcere, te-ntorci la Dumnezeu
De prinzi ale Lui picioare și vrei să fie-al tău,
Ca pe fiul pierdut te va primi din nou:
„Ca un argat, ca rob, să fiu măcar al Tău.”