Căința - izvor nesecat de-ndurare
În calea sfințirii și-a dreptei trăirii
Ce-mbracă regretul în haina iertării
Redând șansa vieții în noi hotărâri.

Ceresc privilegiu spre omul nevrednic
Ce simte a Iadului groază-n păcat
'Nălțându-și și ochii și glasul, sfielnic,
Să ceară-ndurare în ceasul uitat.

E-un dar pocăința și gândul căirii
A fiilor ce-odat' risipit-au comori
Cât Tatăl i-așteaptă din poftele firii
S-ofere iertarea și-ai Harului zori.

Căci plânsul căinței salvează din moarte
Pe-un Petru, ce-n ceasul cel greu a cedat
S-arate dovada Iubirii curate
A Celui ce vina pe veci a-ngropat.

Căința-i puterea ce seamănă Harul
Când eul, răpus, nu mai cere dovezi
Și-apropie pacea, ce-alungă amarul
De-apasă în cugetul frânt de poveri.

Nu-i jertfă mai sfântă, mai dreaptă-nchinare
Ca duhul zdrobit ce-așteapt-ajutor,
Ca inima frântă de dorul schimbării
Vărsând tot regretul cu-al morții fior.

O vreme-a căinței, un timp de-ndurare
Mai ticăie azi pe-al cerului ceas
Să cheme pierduții la sfânta-mpăcare,
Pe-acei ce ascultă al Tatălui Glas.

Sfârși-se-va, însă, a Harului clipă
Și-amare regrete curma-vor vieți.
E poate, e poate chiar ultima șansă
La darul iertării, salvării pe veci.

Amin