Rugul se-aprinde pentru noapte
Când stele înfloresc în seară
Și-n curgerile lor de șoapte
Flăcări în sus se înălțară.

În lături umbre tresăltânde
Fricoase-și cată ascunzișul,
Iară Nădejdea își aprinde
Pereții și acoperișul.

Mi se întind tălpile ude
Cu setea lor înspre căldură,
Iar focul parcă mă aude
Spunându-mi slove fără gură.

Că noaptea lângă dânsu-i caldă,
Că nu voi fi fără lumină,
Iar bezna poate să și cadă
Mută în liniștea deplină.

Și întunericul un rege
Se va simți poate prin preajmă
Însă odihna să-mi dezlege
Nu va putea cu-ntreaga vrajmă*.

Va sta cu frigul împreună
Sluțind privirile sticloase
Prin țesăturile de Lună
Urlând triumfuri păcătoase.

Dar nici un pas n-or da a face
Nici o mișcare înspre viață
Ca să se-atingă de-a mea pace
Până în zori de dimineață.

În ziuă m-oi porni și rugul
Îmi va rămâne amintire
Chiar de atunci de când în rugă
Voi mulțumi pentru Iubire.

A-ntunecimii grea cătușă
De răsărit va fi înfrântă...
M-oi despărți de-a lui cenușă
Ca de-o prietenie sfântă.


*vrajmă f. vrajbă (ISP.).
[Variantă fonetică paralelă cu vrajbă].