Adesea ruga ta e doar tăcere
căci vorbele stau înghețate-n piept.
Când vrei să le rostești, nu ai putere
să le pronunți, chiar de ești înțelept.
Și taci, și-i liniște în odăiță
iar lumânarea pâlpâie sfios.
Tu o privești și-ți bate drept în față
lumina ei - ce lucru prețios!
Privind-o îndelung, te simți nevrednic
de-a fi copilul Celui Prea Înalt,
căci viața ta e-un abur foarte mic;
a fost cândva un foc ce-a luminat.
Ai ars atunci atâta de puternic
că mistuiai în cale orice rău.
În dragoste de stăruiai temeinic
n-ai fi ajuns să ai în suflet hău.
Curând te-ai depărtat tu de Lumină,
de Adevăr și Viața din belșug
iar răutatea lumii ce-nvenină
ți-a pus pe ambii umeri greul jug.
Căci ai crezut că se poate și altfel
trăi - în umbră - nici negru, nici alb.
Îndepărtându-te de El tu, astfel,
ți-ai murdărit veșmântul ce-a fost dalb...
Pe masă lumânarea nu mai arde.
S-a stins... iar tu tresari și te ridici.
Un tremur rece în trup îți pătrunde
și te gândești: "Ce noapte e aici!"
E-un întuneric tainic și de-afară
luna trimite prafuri de argint.
Și tu deschizi grăbit a ta fereastră
să vezi lucirea ei din cer venind.
Și iarăși te cuprinde-n suflet dorul
de-a fi lumină cum ai fost odat'
și ochii ți-i îndrepți spre Salvatorul
și plângi. Suspinul și al tău oftat
El le adună-n palma-I părintească
iar urma lor o șterge de pe-obraz.
De sus îți picură pace cerească
să-ți liniștească sufletu-n necaz.
Căci El te vrea să strălucești în noapte,
să fii lumină ca la început.
Prin viața ta trăită în dreptate
s-arăți că îi ești fiu, de El născut.
Deci luminează cum îți e menirea;
fii, dar, o torță înspre cerul sfânt!
Galați, Cristina Magdalena Francu
lumină vie până la venirea Lui.