Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?

De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?

Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la... datorii.

Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.

Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-L lasă la trecut pe Dumnezeu.

Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!

Nu vă mai ancoraţi în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici... şi-n cer!

Amin
Vulcan, 18 ianuarie 2014