Reculegere

În palme îmi îngrop privirea,
Ca și arginții după dealuri sure,
La fel cum codrul își îngroapă,
În straturi, frunzele de mure.

Și tac. Căci vorbe de aș strânge,
Hulpave se-foiesc în pene.
Mai bine, las o lacrimă să curgă,
Ce pare agățată-n zăbrelele din gene.

Mă-ntorc în firea mea acasă,
Ca un soldat plecat dintr-un tranșeu,
Prin gând zăresc bătrâna casă,
Acolo unde șade, în mijloc, Dumnezeu !

În smalțul de lumină prin care alunec,
Odaia mi se pare un altar.
Părerile de rău îmi sunt ofrande,
Ce le adun, din visul meu fugar.

Ca snopii din frunzișuri moarte,
Îmi foșni trecutul la urechi...
Și buzele pledară vinovate,
De fapte-atenuante noi, și vechi.

Din palme îmi dezgrop privirea,
Oftatul se învârte-și face loc
Iar fața, ca petala care cade,
În pernele cu pene o îngrop.

Și mă reculeg, în ființa-mi vinovată,
Ca primăvara, în mugurul crăpat.
Ca jalbă las pe perna moale,
O lacrimă, o rugă, un oftat...

Viorel Balcan 8 ianuarie 2014