"Da, cred!" am rostit, cu emoţie-n glas,
Cu picuri de lacrimi sub pleoape.
Infinit, aş fi vrut să dureze-acel ceas,
Să rămân lângă Tine, în veşnic popas,
Te simţeam lângă mine, aproape.

"Da, cred!" am rostit, şi-n inima mea,
Un val de iubire-a pătruns,
Aievea vedeam chipul stins, crucea grea,
Cu sângele cald, şiroind peste ea,
Şi trupul de lance străpuns.

"Da, cred!" am rostit, meditând la calvarul,
La nedreapta osândă ce ai pătimit,
Băut-ai Isuse, de chin, plin paharul
Pe lemnul ruşinii, însoţit cu tâlharul,
Primit-ai, să fii răstignit.

"Da, cred!" am rostit, deplin uşurată,
Că apa în care-am intrat,
Era pregătită de Tine, lăsată,
Să-mi spele trecutul, viaţa-ntinată,
La Tine să vin, om nou şi curat.

"Da, cred!" am rostit, şi acum o mai spun,
Emoţia e vie, durează,
Pornesc fericită, pe-al cerului drum,
Trecutul de-acum, e cenuşă şi scrum,
Iar Domnul, de sus mă veghează.

"Da, cred!" mă-ntăreşte să cred şi mai mult,
Iar vocea să-mi fie Cuvântul,
Când, pribeag rătăcesc în al vieţii tumult,
Să învăţ doar de Tine mereu să ascult,
Şi crezând, să-mi păstrez legământul!

AMIN!