Miroase a văzduh cu ger
Și Soarele și-arată dinții
De la o margine de cer
În calcule punând arginții.

Răsună-a rece și uscat,
Din dalb s-aud negrele pete
Și aburii s-au ridicat
De la pășirea pe-ndelete.

O zi senină ca un dor
Ce-ar vrea spre înălțimi celeste
Din recele strălucitor
Să se înalțe în poveste.

Oricare drum s-ascunde nins
De parcă n-ar vrea să se vadă
Și orice pas scrâșnește strâns
Rupând cărare prin zăpadă.

Parcă-n a pașilor mei tact
Timpul se numără și curge
În față-n frig un câmp intact,
Iar o cărare-n urmă-mi fuge.

Ce punct doresc din orizont? –
Ceru-i curat în întregime
Că singur îmi formez un front
Din aspirări spre prospețime.

Nu desenez pe nea căi noi
Ce-ar vrea ceva măreț să spună
Înaintăm doar amândoi
Eu și cărarea, împreună.

La dreapta,-n stânga e omăt
Pe pagina imaculată
Îmi scriu poteca de poet
De Viață cum îmi este dată.

Când limpede și-nveselit
Sărind cuprins de bucurie,
Pășind mai rar și obosit
Târându-mi pașii prin câmpie.

Trăindu-mi viața pe pământ
În simplitatea respirării
Cuvântul când îmi dă-n avânt
Cuvintele peregrinării.

Înspre deschiderea de zări
Duhul din inimă mă-mpinge
Și inedite depărtări
Cu pașii Calea mea învinge.

Rămasă, poate,-n câmpul alb
Șerpuitoare cicatrice,
Iar răsăritul cel rozalb
O va sufla de pe colnice

Și nimeni nu-și va aminti
De cărăruia-n puncte, puncte
Din zi de primăvară și
Din aerul înalt de munte.

Dar ce mi-i mie – eu pășesc
Neașteptând ce-o să se-ntâmple
Scriind avântul meu ceresc
În rugăciuni de slove simple.

Cu orice buchie și pas
Trecând luminile geroase
De la popas înspre popas
Calea din lutul meu mă scoase.

Să ducă într-un Duh senin
Departe de arginți din minte
Spre înălțatul cristalin
Înariparea de cuvinte.

Eu fericit să fiu nespus
În veac cu orișicare clipă:
Zbor - în Cuvântul lui Isus
Și Căii scrise - o aripă!