Bătăi de aripi, de fulgi, din eter,
De stoluri de albi colibri zglobii,
Se scutură vișinii sacri, din cer,
De flori translucide, de frunze-alburii.

„E neaua asemeni cu-o nuntă-n tării”
Șoptea o fecioară visând la ferestre:
„Un văl de mireasă se-așterne pe glii,
Flori dalbe de gheață îi sunt buchete”.

Altminteri gândea sora-i pofticioasă,
Gustând din înghețata de omăt:
„E vată dulce, chiar de la Crăiasă,
Iar țurțurii-s de zahăr-candel, văd!"

„O mare șezătoare-i sus, în cer!”
Cugeta mama, pe când tricota:
„Se tot deapănă din al iernii caier”,
Iar viscolul și doinea, și ofta!

Bunica stă și tace-ngândurată...
Schelete de copaci se zbat în vânt. .
Și semn îi face-o mână descărnată
Și o atrage, parcă, spre pământ.

Dar, din văzduh, zvârle confetti
Îngerul iernii, gazdă-n sărbători,
Cum să-nțelegi adâncile-i secrete?
Căci ne evocă nunți, dar și-nhumări.

De bobul de grâu ne-amintește,
Ce pare mort sub brazdă, însă-i viu,
Care-ncolțește și-nfrățește,
Născând spicul cel verde, timpuriu.