Cu o privire rătăcitoare îndreptată spre cer,
Mă plimbam tăcută neștiind unde sau de ce...
Eram pierdută-n gânduri adânci de tristețe,
Din cauza acestui pământ lipsit de blândețe.

Acest pământ în care eu sunt doar un călător,
Încerc să-mi amintesc mereu şi să le spun tuturor,
Despre cerul pregătit pentru copiii lui Dumnezeu,
Pentru cei ce-L iubesc și trăiesc pentru El mereu.

Doar trăind prin El vom birui cu-adevărat,
Necazurile lumii ce ne lovesc neîncetat...
Necazuri grele dar care-aduc atâta bucurie
Pentru cei ce Dumnezeu îi cunoaște și îi știe.

M-am rugat Domnului să alunge tristețea,
Să-alunge tristețe adâncă din inima mea,
Să-mi vorbească printr-o șoaptă blândă,
Să-mi dea un cuvânt pentru o inimă frântă.

Și-am deschis comoara ce ne-a lăsat-o El - Biblia,
Și-am început să citesc cu speranță din ea,
Citeam printre rânduri, când dintr-o dată,
Am știut! Dumnezeu nu mă va lăsa niciodată.

Atunci El mi-a spus: „Harul Meu îti este de ajuns; căci puterea
Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” 2 Corinteni 12:9