Ioan 20:11 : „Dar Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea!...”

Sunt singură-n casa durerii.
Sunt singură!... Poţi înţelege
amarul acestor cuvinte
ce jale pot ele să-nchege?

Le simţi Tu răceala de gheaţă,
pustiul ce-n ele ascund?
Iar ghearele lor ascuţite,
în carne, le simţi cum pătrund?

Un val cenuşiu mă-nfăşoară,
tăcerea e desăvârşită,
iar faţa-mi crispată şi pală
de plâns e mereu răvăşită.

Sunt singură-n casa durerii,
– în casa ce ai părăsit –
şi astfel, pe veci, bucuria
dintr’însa s-a dus... a pierit!

O, cine crezut-a vreodată
că dragostea Ta minunată
ce-mi da bucurie şi viaţă,
de moarte-mi va fi, cândva, luată!

Nu, n-aş fi crezut niciodată
că totul, cândva, s-o sfârşi,
că ziua cea tristă-i aproape,
în care nu vei mai veni.

O, nu! Nu pot crede, Iubite,
că totul pe veci e pierdut,
că peste iubirea cea mare
neantul de-acum s-aşternut.

Că buzele Tale dorite,
cu care adesea rosteai
cuvinte de dragoste caldă
– cum singur să spui Tu ştiai –

sunt mute de-acum pe vecie
şi nu vor mai spune nicicând
un singur cuvânt de iubire,
un singur... un singur cuvânt!...

Sunt singură-n casa durerii!
Stau tristă cu mâinile-n poală
şi las amintirile toate
în mine să vie năvală.

O, parcă Te văd şi acuma
măreţ, plin de foc, inspirat,
vorbindu-mi cu ochii în flăcări
cu glasul Tău blând, minunat!

Şi-acum ai murit! Şi murit-a
în mine orice bucurie.
Doar un singur lucru trăieşte:
durerea, durerea mea vie!

O, ia-mă la Tine, Iubite!
să fim pe veci uniţi în moarte
cum fost-am în viaţă.
Să fim pururi nedespărţiţi.

Betania-i pustie şi rece.
Mi-e groază în jur să privesc,
căci, vai! – pe poteca ştiută –
eu n-am să Te mai întâlnesc.

Pe iarba cea moale-n grădină
– în umbra diafană a serii –
îşi picură lacrimi de floare
migdalii, caişii şi merii.

Petalele lor minunate
cad triste, încet, la pământ;
prin ramuri nu se mai aude
al paserilor dulce cânt.

Şi-n nopţile lungi, nesfârşite,
când dorul mă poartă la Tine,
o bufniţă jalnic îşi strigă
pustiul, întocmai ca mine.

...Zadarnic sunt pomii în floare,
zadarnic e soare, april,
zadarnic grădina-nflorită
exaltă parfumu-i subtil,

în inima mea este iarnă,
iar trupul îmi este de gheaţă.
Ce-mi pasă că e primăvară!?
Ce-mi pasă de soare... de viaţă!

... Iubitule! Ia-mă la Tine!
Betania de-acum a murit.
Rămas-a doar „casa durerii” *)
şi dorul ce... doare cumplit!
_________________________
*) Betania = casa durerii, în ebraică.