Într-un univers de ceară, mă cufund ades,
Totu-ncepe ca să doară, timpul îmi dă ghes.
Strigătul de neputinţă se-nalţă spre cer,
C-am ales din neştiinţă, cândva, ca să pier.

Scuturând haina de tină ce-am împrumutat,
Îmi caut vatra de odihnă de care-am uitat,
Colindând lumea întreagă, fără-un ţel precis,
Doar pe umăr c-o desagă, am ajuns proscris,

Încălţările-s scâlciate, prafu-i scuturat,
Porţile sunt ferecate, grâu-i vânturat,
Pleava aruncată-n focul veşnicului chin,
Totul strigă să-mi caut locul... şi cu un suspin,

În deplină ascultare, cu teamă în glas,
Privesc spre albastra zare şi în ultim ceas,
Las la poala crucii sfinte, tot ce e greşit
Şi slăvesc pe-al meu Părinte căci m-a mântuit.

30/01/14, Barcelona- Lucica Boltasu