Trecutul meu

Îmi bate toaca în mustrări,
Cu gheara lui ce pare moartă,
Să îl privesc din nou în ochi,
Căci nu demult mi-a fost și soartă;
Timpanele eu îmi astup,
Dar poți să plângi cât vrei afară;
Nu te mai vreau, nu te alint,
Dispari, înnebunită fiară...

De multe ori m-ai îmbătat,
Cu bozul tău, negriu și acru,
Și m-ai făcut să te iubesc,
Ca pe un idol mut și sacru.
Și ca scăpat din lanț turbat,
Tu ocoliș, îmi dai afară ;
Nu mai rânji cu colții tăi,
Dispari, înnebunită fiară…

Din cripta ta întunecată,
Tâlhar te faci la drumul mare,
Și crezi că poți să mă primești,
Cu-ale-tale brațe primitoare…
Dar nu-ți mai mestec aluatul,
Nici mierea ta atât de-amară;
Rămâi cu gheara înfiptă-n păr,
Dispari, înnebunită fiară…

Tu, umbră vinovată, ce te scalzi,
În nebunii făcute fără număr,
N-am chef de tine să te-ascult,
Nici întâmplări ca să enumer.
Sinistrul vrei ca să-mi dezgropi,
Trecutul meu de-odinioară;
Te pierde-n umbre cât mai reci,
Dispari, înnebunită fiară…

Ești ca mormântul văruit,
Ce-i plin de oseminte,
Pe umeri parcă-ți porți strident,
Fular, de aducere-aminte.
Nu vreau pe pleoape să te pun,
Și urma ta să îmi dispară;
Ești șters de Sfântul meu demult,
Dispari, înnebunită fiară…

Prăpastia şi-adâncu-i larg
Să-ți fie locul tău mereu,
Să nu mai vii la geam furiș,
Nici noaptea-n gând la patul meu.
Hristos te-a șters demult pe lemn,
Când spre Calvar odat’ urcă;
Tu, văduvit rămâi pe veci,
Dispari, înnebunită fiară…

Viorel Balcan 30 ianuarie 2014