Soarele dă să se-atârne
De echinocțiile zării,
Aleargă valurile cârne
Spre depărtarea depărtării.

Se smulg din ele pescărușii
Cumplit țipând ca din robie
În cercurile de cătușe
Cu orizonturi ce-i îmbie.

Parcă n-ar fi nici o ieșire,
Pare-se nu-i nici o salvare
De pușcăria din privire
Și nesfârșirile de mare.

Nimic nu poate ca să spargă
Necontenirea de-nconjururi
Temnița roții e mai largă
Cu cât te-nalți înspre azururi.

Trecând prin cursuri și gunoaie
De la o cruce în răscruce
Când valul aripă se-ndoaie,
Când aripa a val aduce.

Mai bine este să-nchizi văzul
Să nu-ți mai intre-n piept imagini
Tocind fără astâmpăr crezul
De pe durerile din pagini.

Dar inima mi se răscoală
De-mi dă în mintea mea de piață:
„Deschide următoarea coală
În trai ce-i dată de Viață!”

„De unde-un nou cu-aceleași cercuri
Cu-acelaș zbuciumat de unde
Din sfântul Joi la sfânta Miercuri
La sfântu-așteaptă și oriunde.

Căci totul s-a sfârși odată,
În viitor cădea-vor toate -
Oricare soartă-n marea moartă
Curge să termine în moarte.”

„Auzi cum stăruie Cuvântul
Inelele să-ți rupă-aceste:
Viața este infinitul,
Iar nesfârșirea-n viață este.

E necredința doar o boală -
Isus aude doar Credința
Rupându-ți cercul în spirală
Să-ți crească-n veșnicii ființa!”