Cerul

De ce-l dorim aşa de mult,
când lacrimi grele ne apasă,
sau când ne-apropiem timid,
de floarea de muşcată din fereastră?
Ce taină sfântă poartă-n el,
albastrul, cerul biruinţei?
Să fi-nţeles aşa de bine...
Că-n el e locul fără suferinţă?
De ce sunt fericită-n apogeu
Cu ce priviri sfânt-luminoase,
ne-atrage către el, mereu,
Chiar de suntem de-aici, aşa departe..?

Răspunde... sufletul, în locul meu:
Acela-i locul meu, i-Acasă !
De unde-odată au căzut,
străbunii mei, ce n-au -nţeles "mesajul"
Iubirii,-n care s-au născut.
Acolo este sfânta casă.
Mâncarea e cea mai aleasă!
Acolo nu e suferinţă.
E ţara sufletului-n biruinţă
cu numele de: Pocăinţă !

Un vânticel desprins doar din iubire,
adie totu-n jur...
Îngerii-n alb trăiesc în sfântă părtăşie,
cum prea puţini ştiu să trăiască pe pământ.
E veşnic... soare şi lumină!
Şi doar cântare, bucurie, fără de suspine.
E Universul desăvârşirii, păcii şi-nchinării.
E viaţa unui... curcubeu,
în care vreau,
să trăiesc... eu.


Sanda Tulics, 10.02.2014