Pilda smochinului

Obosit de-o cale lungă, călătorul se opreşte,
Când în drumul spre cetate, un smochin El întâlneşte.
Cu speranţa că găsi-va în smochin vre-o câţiva muguri,
Cu ochii la el priveşte dulci ca boabele de struguri.
Călătorul e din ceruri, Lui tot cerul I se-nchină,
Dar acum flămând şi-n lipsă, vrea o singură smochină.
Al Lui este universul, a Lui este lumea toată,
Dar acum vrea o smochină, măcar o smochină coaptă.
Deci cu sinceră dorinţă, El se duce la smochin,
Însă n-a găsit nici una Călătorul cel divin.
Trist, flămând, cu resemnare, El ridică un oftat,
Şi privind frunzele goale, pe smochin l-a blestemat.
Da, l-a blestemat, căci Dânsul, a-ndurat foamea şi chinul,
Şi minunea necuprinsă: pe loc se uscă smochinul.
Ah, smochin cu frunze goale, făr’ de rod, făr’ de smochine,
Când te întâlni-n Scriptură, parcă mă-ntâlni pe mine.
Şi-n livada-mbelşugată cu banane şi smochine,
Numai eu crescu-i sălbatic, numai eu un mărăcine,
Numai eu creştin de nume, numai eu creştin de buze,
Azi când cată rod în mine, numai frunze, numai frunze.
Ah, câţi ani venit-ai Doamne, călătorule smerit,
Să găseşti în mine roade, şi nimic Tu n-ai găsit.
Ai venit cu drag la mine cum te-ai dus Tu la Israel,
Însă n-ai găsit smochine, şi Stăpânul a spus: "Taie-l!"
Dar Tu n-ai lăsat Isuse să mă prăpădesc în van,
Ai intervenit cu mila şi-ai spus: "Mai lasă-l un an!"
Uite-aşa trecut-a timpul, iar Tu m-ai tot aşteptat,
Să mă-ntorc din întuneric, şi din câmpul de păcat.
Şi-n loc să mă-ntorc la Tine, să las poftele Satanei,
Lăsai zi cu zi să treacă... uite-aşa trecut-au anii...
Astăzi însă, vin la Tine, şi credinţa mea Ţi-o închin,
Doamne, fă-mă şi pe mine, un adevărat smochin!
Amin.