Sunt ramuri golaşe şi vânt, pustiu şi străin de pământ,
Eu, suflet pribeag, călător, suspin de durere şi dor,
Te-ntreb Domnul meu! Tu ce zici? Şi care mi-e rostul aici?
Răsar dimineţi rând pe rând, cu rouă Tu scrii: "Vin curând! "
Prea lung mi-e popasul, e frig, aştept înălţarea şi strig:
Mi-ai dat o poruncă, accept, dar Doamne, cât Doamne s-aştept?

Mi-s umerii plini de poveri, nu ştiu altceva, doar dureri,
Îmi tremură paşii trudiţi, genunchii-s de pietre zdreliţi,
Te-ascult şi Te chem şi Te strig, mi-e foame şi sete şi frig,
La cruce eu fac un popas, poverile Doamne îmi las,
Le pun pe-o movilă plângând, Te văd cum le iei rând pe rând,
Văd mâna străpunsă şi spun: Cât Doamne, cât eşti Tu de bun!

Nu pot înţelege acum, din ce este scris al meu drum,
Cărările au şi răscruci şi-n toate gasesc numai cruci,
Las una şi altele-apar, mi-e viaţa-n continuu calvar,
Cu gândul la Tine Isus, privesc cu speranţă în sus,
Ceru-i senin, nici un nor, eu totuşi Te-aştept cu mult dor,
Aştept adieri de zefir, Duhul Sfânt să mă ungă cu mir,
În duh înnoit eu aştept. . . Cât Doamne, cât eşti Tu de drept!

Mai fac înc-un pas chiar de-i greu, aştept să-mi vorbeşti Domnul meu,
În toate mă-ncred în Cuvânt, puţin voi mai fi pe pământ,
Vreau clipa s-o trec cu folos, s-ajut pe acel ce e jos,
Un umăr de sprijin să fiu, să spun "Domnul meu este viu! "
Bucata de pâine să-mpart, în Duh cu iubire să ard,
S-astâmpăr pe cei însetaţi, prin Tine suntem cu toţi fraţi
Şi inima-mi bate în piept. . . Cât Doamne, cât Doamne s-aştept?

08/12/13, Barcelona-Lucica Boltasu