Aseară am stat îndurerată
privind spre zările senine
şi mă-ntrebam îngândurată,
cum vom trăi noi fără Tine?

Iar harfa mea pe care, adesea,
din taina inimei am spus;
pe care s-au născut în plânset
şi-n doruri sfinte de nespus,

atâtea cântece de jale
şi strigăte de bucurie;
chemări de dragoste fierbinte
şi bocet trist de Elegie,

stătea uitată, părăsită
şi fără viaţă, într-un ram,
în timp ce eu privind spre ceruri
la Tine, Domnul meu, visam.

Si mă simţeam atât de mică,
de părăsită, de uitată,
de parcă-n casa din Betania,
Isuse, n-ai fi fost vreodată.

Atunci am izbucnit în plânset —
şi-ntr-un suspin sfâşietor
strigat-am: „Unde eşti Isuse?
În care cer? Pe care nor?

Spre care zări nemărginite
Te-ai dus pe aripi înălţat?
Sub care bolţi albastre, pure,
de îngeri eşti înconjurat?

Spre care lumi necunoscute
Te-ndrepţi cu oştile cereşti,
ca alte fiinţe, neştiute,
la rândul lor, să mântuieşti?

Iubirea Ta neasemuită
spre care noi dureri Te-ndreaptă
Spre care moarte — mai cumplită
ca cea ce-ai suferit odată?
Ce chinuri noi, cu mult mai crude,
va trebui să mai suporţi?
Şi-n pieptul Tău, ce jale-adîncă
şi ce suspini ai să mai porţi?

Cu ce? Şi care Magdalenă
picioarele Îţi va spăla?
O, Domnul meu! E-atât de groznic
la toate acestea-a cugeta!"

Şi-am plâns amarnic multă vreme
cu faţa-ascunsă-n iarba moale
şi-au plâns cu mine pomii-n floare
cu lacrimi roze de petale.

Şi-n liniştea desăvârşită —
sub bolta-naltă, înstelată —
au auzit suspinul tainic
din inima-Ţi îndurerată.

Pe care unde nevăzute
trimisu-mi-ai suspinul Tău?
Sau ai venit chiar Tu, Isuse
să-mi curmi durerea fără frâu?

O, ce n-aş da să Te văd iar
venind pe drumul prăfuit
înspre căsuţa din Betania,
cum şi-altădată ai venit!

...Dar, nu! Suspinul dulce, jalnic
n-a fost al Tău! Suspinul stins
a răsunat din harpa tristă,
de care vântul s-a atins.

Doar coardele prin care-n taină,
zefirul mâna şi-a plimbat,
au murmurat motivul dulce
cântat de mult şi-acum... uitat!

Chemarea dragostei divine,
suspinul cald — nepotolit —
născutu-s-a din contopirea
zefirului îndrăgostit

cu harfa tristă şi stingheră
uitată-n ramul înflorit,
cum — şi eu azi — mă simt uitată
Isuse, Domnul meu iubit!