O, spuneţi ce s-a întîmplat?
Tot cerul s-a înseninat
şi păsările ciripesc.
O, spuneţi, oare ce vestesc?

Azi cucul cântă mai voios,
iar câmpul parcă-i mai frumos
Cu mii de flori s-a-mpodobit
ce răspândesc miros vrăjit
şi freamătă şi unduiesc.
Ce taină, oare, ne şoptesc?

Chiar soarele-i mai auriu,
izvorul curge mai zglobiu,
iar valul mării spumegă,
codrul cel tainic murmură,
şi mii de râuri clipocesc.
Ce taină, oare, ne şoptesc?

De ce par oamenii schimbaţi
şi-s veseli şi transfiguraţi?
Iar ochii lor de ce sclipesc
şi de nădejde strălucesc?
Si cine e femeia care
aleargă-acuma pe cărare?
Ce veste, oare, răspândeşte
pe oameni de îi fericeşte?

Căci iată, unii saltă, cânt,
se-arunc cu faţa la pământ
slăvind pe Tatăl cel ceresc
pentru solia ce primesc.
Până şi morţii s-au trezit
şi din morminte au ieşit!

E Magdalena cea vestită
ce din pierzare — pocăită —
s-a-ntors şi l-a urmat pe El,
pe blândul şi slăvitul Miel.

Aleargă-acum înaripată
de bucurie îmbătată.
Obrajii-i sunt îmbujoraţi,
ochii-i cei, mari, sunt luminaţi,
cosiţa-i flutură în vânt,
iar buzele-i rostesc un cânt
de dragoste şi de izbândă.
Căci din pierzare şi osândă
ea ştie-acum cu străşnicie
c-au fost scăpaţi pentru vecie!
Căci Cel ce raiul le-a promis
şi-n El să creadă le-a tot zis,
s-a-ntors la ei, precum le-a spus
pe când la moarte a fost dus.

Deci, adevăr adevărat
a fost tot ce i-a învăţat
şi-astfel păcatele lor toate
au fost — într-adevăr — iertate!

Când Magdalena a zărit
în faţa ei chipul slăvit,
picioarele I le-a cuprins,
iar lacrimi mari i s-au prelins
pe faţa-i plină de iubire
ce strălucea de fericire.

Dar El i-a spus; „Te dau îndat’
la ucenicii ce-am lăsat
şi spune-le să se grăbească
să vină să mă întâlnească
în Galilea, negreşit,
aşa precum le-a fost vestit.

Acum, Maria fericită,
aleargă, zboară şi palpită
cu ochii scăpărând scântei
strigând mereu în calea ei
cu glasul cald şi-ntretăiat;
„Isus a-nviat... Isus a-nviat...”