Pe unde a trecut pîrjolul
şi codru-ntreg a pustiit,
lăstare noi, sfioase...
slabe, pe ici, colea, iar s-au ivit.

Si mă întreb: ce zice codrul
când le priveşte cum răsar?
Pot ele să înlocuiască
pădurea mândră de stejar?

Tot astfel mă întreb eu însămi
gândind la suferinţa Ta,
la biata-Ţi inimă rănită
şi la pustiul crunt din ea:
găsi-va oare vreun răsunet
prietenia asta nouă?
Şi-n sufletu-ţi stropi-vor picuri
fecunzi ca nişte stropi de rouă?

Putea-va ea să-nlocuiască
iubirea mare de nepus
ce întristare, chin şi lacrimi
în ochii Tăi, senini, au pus?

Putea-va să înlocuiască
prietenia — ram sfios —
o dragoste atât de mare
pe cât e codrul maiestuos?

O, nu! Nu poate-o biată creangă –
chiar de-i frumoasă şi-a-nverzit —
să-nlocuiască codrul mândru
ce-a fost de flăcări pârjolit!

Si totuşi... iată... vin la Tine
şi Îţi întind plăpândul ram.
Primeşte darul! Nu e mare dar,
altceva mai bun, nu am...