Străin, rătăcitor prin lume —
fără de haine, de cămin —
gonit de-acei ce fără milă
îşi râd de-al foamei mele chin,

eu totuşi merg fără să-mi pese
pe Calea mea, căci ştiu prea bine,
că „undeva" e „Cineva"
care va îngriji de mine!

Când oamenii mă prigonesc;
când sunt în mare strîmtorare,
când toţi de frică mă-ocolesc
şi sunt băgat în închisoare,

eu totuşi cânt imnuri de slavă
având privirile senine
căci „undeva" e „Cineva"
care se va-ndura de mine!

Când trec prin lume singuratic —
urât de toţi, fără temei —
de toţi duşmanii, de streinii,
ba, vai, chiar şi de fraţii mei,
în timp ce inima-nsetează
după o vorbă blânda, bună,
după o vorbă de iubire
pe care ei — cândva — s-o spună,

eu nu disper măcar o clipă
că nimeni... nimeni n-o rosteşte,
căci „undeva" e „Cineva"
care atâta mă iubeşte,

încât, decât doar să mi-o spună –
cu sângele-I Dumnezeiesc —
pe Golgota urând pe cruce
a scris; „Pe veci eu te iubesc!"