De sus, din cerul cenuşiu,
zăpada cade ne-ncetat,
în casă umbrele-nserarii
tiptil, sfios s-au strecurat.

Tăticul stă privind spre geam
cu gândul dus departe...
In faţa lui — ca de-obicei —
deschisă stă o carte.

jos se joacă Mihăiţă
cuminte, fără gălăgie.
El ştie: când citeşte tata,
tăcere trebuie să fie!

Dar iată, a văzut, ştrengarul,
că tatăl său nu mai lucrează.
De aceea vine lângă dânsul
la picioare i se-aşează.

Apoi îşi reazimă uşor
căpşorul lui cu bucle brune
de-ai săi genunchi. Asteaptă-un timp
apoi, încet de tot, îi spune:
Tăticule as vrea să ştiu,
de ce al nostru Domn iubit
născutu-s-a pe vreme rea,
iar primăvara a murit?

Apoi de ce a trebuit
in iadul groaznic să coboare?
Mormântul nu era de-ajuns?
O, spune tată, de ce oare?

Tăticul lui, ca dintr-un somn,
atuncea se trezeşte.
Priveşte-n jos la fiul său
cu dragoste-i zâmbeşte,

îi mingâie căpşorul brun –
cu fruntea ngândurată,
apoi începe a vorbi
şi spune; „A fost odată...

Atunci când Domnul sa născut
s-a-nfiorat întreaga fire.
Pământu-ntreg a îngheţat
când a primit grozava ştire

că Dumnezeu — Isus Mesia —
lehova, cel de trei ori sfânt,
veni-va-n chip de copilaş,
să locuiască pe pământ;

oamenii îl vor urî
şi Îl vor face-ades să plângă
si-atuncea când va încerca
sub harul Său pe toţi să-i sitrângă,

Ei toţi Îl vor scuipa răzând
şi tot răzând l-or biciui
şi tot bătându-şi joc de El,
pe-o cruce Îl vor răstigni.

Si cunoscând aceste toate,
întreaga fire-a suspinat,
suflat-a vântul cu putere
şi frunzele s-au scuturat.

Iar ploaia prinse-atunci să cadă
de parca ceru-ntreg plângea,
în urmă frigul îngheţând-o
s-a prefăcut în fulgi de nea.

Si chiar când norii grei şi negri,
cu timpul s-au mai risipit
şi steaua cea strălucitoare
pe cer, deodată, s-a ivit,




tot trist şi gol părea pământul
de flori şi frunze despuiat.
Aşa s-a întâmplat atuncea
când Domnul nostru s-a-ntrupat.

Iar mai apoi când fu să moară,
întreaga fire s-a trezit
şi toate florile din lume,
mormântul i-au împodobit.

Lucit-a soarele mai tare
şi, cer şi ape şi pământ,
s-au bucurat că Domnul
dus-a păcatul lumii în mormânt.

Dar Domnul n-a rămas acolo!
A coborât mereu mai jos
şi a străpuns întreg pământul
până la miezul cel focos,

acolo unde arde jocul
şi curge smoală şi pucioasă,
acolo unde Necuratul
se simte ca la el acasă!

A luat mulţimea de păcate
Cu care greu s-a încărcat
şi lui Satan, negru de ciudă,
în cap pe toate i le-a aruncat.

Şi-astfel păcatul ce de veacuri
pe oameni crunt i-a chinuit,
prin jertfa lui Isus Mesia,
s-a-ntors... de unde a venit!

Aşa a fost, copile dragă.
Si-acuma, hai să-ngenunchem
şi-astfel, recunoştinţa noastră,
lui Dumnezeu s-o arătăm.

Si în tăcerea calmă-a serii –
căpsorul brun şi inelat
şi capul blond al lui tăticu,
în rugăciune s-au plecat.