Îmi cheamă iar, Isus, a mea ființă
Cu dor fierbinte să-Ți dea închinare.
Suspinul rugilor din odăiță
Să îl destăinuie de prin unghere.

Mai spune-mi care-i voia-n a mea viață
Când Sfântul Tău Cuvânt eu îl deschid
Și-o scrie pe a inimii tăbliță;
Poruncile-i în mine să le-nchid.

Mai stoarce-mi ale ochilor izvoare
Să-mi plâng răceala greului păcat
Și șterge-mi lacrimile care
S-au scurs la glasul Tău înduioșat.

Mai creste-mi flori pe-a inimii colină,
Desțelenește iar al ei ogor
Că-l năpădiră spini și buruiană
Și va veni culesul roadelor.

Mai mistuie-mi dorințele străine
Și-atâtea gânduri ce m-au depărtat
De-mpărăția sfântă și de Tine,
Iar sufletul adânc l-au tulburat.

Mai vindecă-mi rănile sângerânde
De greaua-naintare către Cer,
Iar urmele de pași ce sunt mărunte
Le întețește căci mă simt stingher.

Mai toarnă-mi încă-o dată untdelemnul,
Să fiu umplut de Duhul Tău cel Sfânt.
Din mine să țâșnească iar izvorul
Care să ude un brăzdat pământ.

Mai lasă-mi har peste a mea lucrare
Și ungere de sus, Ţe rog, să-mi dai.
Din zi în zi să crească tot mai mare
Haru-Ți divin, pân' voi ajunge-n Rai.

Galati, Cristina Magdalena Francu