Sunt un om prăbușit la picioarele Tale,
În grea neputință, un nimic mi-e povară,
Mi-este clipa decenii în cântec de jale,
Doar dorul de-Acasă, mai repede zboară.

Nu merit, Doamne nu Îți mai cer nimic,
Decât să mă aștern-naintea Ta pe cale
Precum un covoraș de rămurele de finic,
Să simt doar sărutarea tălpilor Tale.

Nici nu-ndrăznesc privirea să-mi ridic,
Mi-s ochii în țărână,-n freatic, lacrima,
Ești tot mai mare și eu tot mai mic,
Isuse, Tu ești totul, eu, o urmă-a Ta.

Mă treci ca o rouă peste rănile Tale,
Un larg orizont, un răsărit îmi deschizi,
În raze mă-mbraci, în petale de floare,
Când Îți picuri mireasma ochilor blânzi.

Căci Cel Ce-a uscat al mării adânc
Și lacrima-mi amară o poate stăvili,
Mă prinzi de subsiori, ușor, să mă ridic,
Căci mi-ai pregătit nespuse bucurii.

Mă strângi la piept, ca pe o comoară,
Zburd iar, copil, pe-o pajiște în floare,
Când licuricii nu se-aprind spre seară,
Căci soarele nu mai apune, ci răsare.

Privirea Ta îmi este Lumina, noul Cer,
Inima Ta bate într-un dulce fâlfâit,
Țintă privesc în ochii-Ți blânzi și zbor,
Niciodată Doamne, nu m-ai părăsit.

Nu m-ai lăsat, Isuse, căzută-n încercare,
Mă umpli de Credință și de Nădejde iar,
În Cartea Vieții, m-ai scris, biruitoare,
Niciodată-n Iubire, nu-i lupta în zadar.

Amin!