Ca un copil ce strânge nisip pe malul mării,
Zideşte un castel, şi-apoi în briza serii
Se-mpiedică şi cade strivind castelul tot,
Aşa mă simt când vorba-mi rostită strică tot.

Stricăm castele-n viaţă şi-apoi când le privim
Dăr’mate, zdrobite, şi vrând să rezidim,
Cu greu mai ridicăm castele din ruină…
Aceştia suntem noi, oamenii, doar tină!

Ne mai ridică doar, Cuvântul lui Hristos,
Iertarea ne reface sufletul frumos!
După ce-am cerut iertare între fraţi
Avem din nou onoarea să fim oameni curaţi.

Hristos e Domnul slavei, Cuvântul întrupat,
Dătătorul vieţii, Izvorul nesecat.
Privind cerul şi astăzi, El poarta haina milei
Iartă vorba rea şi toată vina zilei.

Recunoscând greşeala, cerând oricui iertare,
Purtând în noi dorinţa de a rodi schimbare,
Cuvinte ca psalmistul vom glăsui cu dor.
Va fi întreg văzduhul un Soare fără nor!