Trecut-au toamne... Pe alei,
Stau frunze mărturie,
Căzute din salcâmi şi tei,
Acum sunt doar pentru condei,
O amintire vie.
Şi fost-au vii şi fremătau,
Cândva pe ramul vieţii,
În pace şi-unitate stau,
Pe Creator Îl lăudau,
În zorii dimineţii.

Aveau susţinere, izvor,
În trunchiul plin de sevă...
Cântând un recviem în cor
Pentru suratele ce mor,
Chiar plănuiau o grevă.
Căci între ele se iubeau,
La fel de mult, ca fraţii
Şi când în toamnă se-ofileau
Şi ramul-casă părăseau,
Uitau de ostentaţii.

Care-i mai mare? Pe ce ram,
Trăise-a lor surată?
Nu mai rămase nici un gram,
Din înălţare, căci ce hram,
Mai poartă-o frunză moartă?
Mai are importanţă-acum,
Când eşti doar neagră turbă?
Ajuns-ai să fii praf pe drum
Şi în cuptoare jar şi scrum...
Ce-ntoarcere! Ce curbă!

În înserare, lăcrimând,
Stau frunze-mbătrânite,
Nu le auzi vociferând,
Ci doar suspine înălţând,
Pe ramuri zgribulite.
"Prea scurtă-i viaţa, locul meu,
Nu este spre-nălţare!
Am fost create, tu şi eu,
Spre a-L slăvi pe Dumnezeu,
Pe ram sau pe cărare."

De-atunci chiar şi în ierni cu ger,
Cu gând la primăvară,
Cuprinse de un sfânt mister,
O pace tainică, de fier,
Pe frunze înconjoară.
În tina rece vor muri,
Dar Soarele, Lumina,
De fiecare S-a-ngriji!
În slavă ramul va-nfrunzi,
Şi-o-mpodobi Grădina...

Morala... Tot ce e creat,
Îşi are pribegirea,
În timpul lung, sau timp scurtat,
Te-ntreabă-n urmă ce-ai lăsat,
De-ai proclamat Iubirea...
De-ai fost umbrar, de-ai înflorit,
De-ai fost mireasmă vie,
De-ai dat rodire însutit
Şi Domnului de-ai mulţumit,
Că eşti fiinţă vie...

11/03/14, Barcelona- Lucica Boltasu