Doi arici...

Doi arici... probabil frați,
obositi să se accepte,
au dorit să se despartă,
nu- nainte să se certe...

Unul, mândru din născare,
nevoind să se aplece,
a rostit cu îngâmfare
înainte ca să plece:

"Plec...
și nu mai dau pe- aici...
nu cumva să prind la ușa- mi,
vre- o talpiță de arici!"

Celalalt... și el... posac,
îi raspunse calm și sec:
"Bine... o să- ți fac pe plac...
pe la ușa ta nu trec!

Însă...
am o intrebare...
dacă...
nu- ți fac suparare:

Cin' te crezi?
Ce vrei... ce zici?
Și de ce, mă rog, de azi,
din tot neamul de arici,

Hotărâși cu- nverșunare,
hotarâși, să pleci de- aici...
cănd tu știi că pe spinare,
ai și tu țepi de arici?

Și... să- mi fie cu iertare...
însă cred că nu e drept...
Cum să pleci din adunare?
Frate... nu ești înțelept!"

Sigur că ne- am mai certat...
amăndoi ne- am ințepat...
însă, hai să ne-mpăcăm,
de- nțepare să uitam!"

Cel dintâi, ce vru sa plece,
se- nmuie ușor, ușor...
și în inima sa rece,
a simțit un cald fior.

Și clipid mai des din gene,
se uită pe sub sprâncene...
întrebându-se: "Cum oare,
să primeasc o- mbrățișare?"

Însă- n minte i- a- ncolțit,
o idee salvatoare:
"Lasă... o sa fiu smerit...
și- i dau eu o- imbrățișare!

Iute am să trec la fapte,
lepădând mândria mea
și- am să străng la piept pe frate,
fără însă a- l ințepa."

S- a plecat,
l- a- mbrățișat...
și așa cum n- ați visat,
o minune s- a- ntamplat...

Nu se mai priveau de sus...
si acum in locul urii,
fiecare- n colțul gurii,
afișa cate- un surâs.

Lacrimi le curgeau șiroaie...
nu știai ce să mai crezi...
și- ti venea sa fugi la dânșii
și tu să- i imbrățișezi...

Lacrimile- mi curg și mie,
la această ilustrare,
pentru că în tot ce scrie,
este vorba de iertare.

Sa ne iertam si sa ne iubim unii pe altii, asa cum a facut si Cristos cu noi.

Amin. (M. A)