E liniște acum... într-un sfârșit...
Când după viață grea, și ispitit
De multe grijuri cu probleme, roi,
S-a găsit pace în viața de apoi!

E iarbă deasă pe mormântul rece
Iar dincolo de groapă, doar negura mai trece...
Atat a fost speranța pentru cel trecător:
Să aibă liniște, un loc înfloritor!

Când a-ncetat fanfara să intoneze imnul,
Părea că s-a sfârșit... cu groapa, cu tot chinul,
Că va veni uitarea, iar peste ani și ani
Se va cunoaște locul după ai crucii pari...

Groparii au pus mortul la locul lui de veci...
Așa ne spunem noi: ”De-aicea nu mai pleci” ...
Se predică-nvierea cu patos la mormânt,
Apoi uităm cu totul... că morții-s doar pământ...

În clipa care moare, un om nu dormitează!
E doar o ațipire! O pleoapă ce clipește!
Apoi el se trezește, în fața lui Isus!
Ar vrea săracul, omul, puțin să odihnească...

Dar liniștea nu vine... că ea nici nu există!
Nici chiar în clipa morții, nu poți: ”dormi în pace”!
O clipă nu se știe în mii de ani lumină!
La fel cel mort în trupul: doar casa se desface!

Iar noi, rămași în viață, ne plângem despărțirea!
De parcă mai contează... urmăm și noi pornirea,
Spre marele avânt ce nu ne dă o clipă:
De liniște-n mormânt să poți să faci risipă!

E adevăr că viața-aceasta, nu se oprește la-ntâmplare!
Ci viața părăsește numai, o casă trecătoare!
Moartea nu-i pauză pentru un om ce moare;
Ci viața se continuă: TU CUM CONTINUI, OARE...???