Cine- a pus cârciuma-n drum...

Cine- a pus cârciuma-n drum,
A avut o socoteală,
S-amețească pe nebun,
Să-l fure, prin jecmăneală.

A dorit îmbogațire,
Pe prostia omenească,
Că... distruge multe case,
Nici n-a vrut să se gândească...

De-aia mă ridic aici
Și-mpotriva lui mă scol,
Pentru c-a distrus ființe,
Prin vânzarea de alcool!

Astăzi, descendenții săi,
Fură soți, fură flăcăi,
Fură liniștea din casă,
Fură pâinea de pe masă...

Fură vieți, fură ființe,
Fur-a inimii dorințe,
De lumină îi desparte,
Și le-aduce-n viață... moarte.

Deci, cântarea e prostească,
N-are cum să veselească,
Pe cei ce-au la ușa lor
Un consumator de-alcool.

Cui s-aducă bucurie,
Cârciuma din colțul străzii,
Când o mamă, o soție,
Trebuie s-adoarmă plozii...

Însă ei, cu burta goală,
Ghemuiți în a ei poală,
O întreabă și-o descoasă:
„Când ajunge tata acasă?”
„ Nu știu”, spune mama tristă...
„Poate azi, sau poate mâine...
Poate-aduce bani de pâine
Și-nțelege că există

Cârciumari, ca să-i ia banii,
Și-i împuținează anii.
Pentru dânșii nu contează,
Dacă viața-i se scurtează...

Ce contează, este banul
Ce le umflă burdihanul.
Se îmbogățesc prin jaf,
Și făcând, destine, praf.”

trist...