Tu eşti Mesia, Domnul meu
Luca 24

Duminică, mai către seară,
Toţi ucenicii, întristaţi
De toate câte se-ntâmplară,
Stăteau acuma încuiaţi,

Descurajaţi şi plini de frică,
Precum turma fără păstor.
Întrebări multe se ridică
În inima şi mintea lor.

Iar Petru spune,-a câta oară?
În zori de zi ce s-a-ntâmplat:
După străbuna rânduială,
Cu mir şi smirnă au plecat

Femeile, grăbindu-şi pasul
Spre locul unde-nmormântat
Era Isus. (De-odată glasul
Îi deveni mai tremurat,

Emoţia-l cuprinde încă
De toate câte le-a trăit).
Mormântul cel zidit în stâncă
Era în zori descoperit,

Căci marea piatră, răsturnată
Era şi-un înger sta pe ea.
Văzând femeia-ndurerată,
Cu-amărăciune cum plângea,

I-a zis: “Femeie, de ce cauţi
Pe cel ce-I viu, între cei morţi?
A înviat, ia aminteşte-ţi,
Aşa v-a spus Domnul la toţi!

S-a împlinit tot ce vă spuse:
Că va fi prins, crucificat,
Şi-apoi,după trei zile scurse,
De Dumnezeu va fi-nviat!”

Maria, tare-nfricoşată,
Plecă să spună tuturor.
Atunci, în faţa ei, de-odată,
Vede pe bunu-nvăţător.

Cu glasul lui cel blând o cheamă:
“Marie! Eu sunt, am înviat!”
Chiar El i-a spus să nu se teamă
Atunci când I s-a arătat.

I-a spus apoi să se grăbească
Să ducă vestea fraţilor.
Nici nu putea să mai vorbească
Şi să ne spună tuturor

Că este gol acum mormântul,
Străjerii toţi s-au speriat,
Când s-a cutremurat pământul
Şi îngerul s-a arătat.

Eu şi Ioan, ne-am dus degrabă,
Pân’ la mormânt am alergat!
Şi de-ar nega o lume-ntreagă,
Eu cred că Domnul a-nviat!

Căci am intrat cu ucenicul
Aici de faţă şi-am văzut
Că nu mai zace-acolo trupul
Ce-a fost de noi pus în mormânt.

Fâşii de pânză, aruncate
Erau acum, acolo jos,
Iar într-un alt loc, într-o parte,
Ştergarul, făcut sul, frumos,

Stătea precum o crisalidă
Din care –un fluture-a zburat.
De ură crudă şi obidă
Fierb marii preoţi ne-ncetat.

Dar eu zic s-aşteptăm în pace,
Că-nvăţătorul va veni.
Însă de-odată, Petru tace.
La uşă ce s-o auzi?

Se duce la intrare iute,
Trage zăvorul greu, apoi,
C-aude glasuri cunoscute.
Sunt ucenicii-aceia doi,

Care plecaseră la ţară,
Pe al Emausului drum.
Voiau s-ajungă până-n seară,
Dar iată-i înapoi acum!

Şi Petru pune iar zăvorul
(Să fie totuşi protejaţi)!
Căci marii preoţi şi Soborul
Sunt iar de ură-nfierbântaţi!

De-a fost ucis Învăţătorul,
Cu ucenicii ce va fi?
Aşa e scris: “De baţi păstorul
Şi oile s-or risipi!”

Asa-şi zicea Petru cu teamă
Şi oarecum îngrijorat.
Dar cel ce Cleopa se cheamă
Şi ucenicul celălalt,

Vorbeau acum atât de tare
Şi-atât de fericiţi erau!
Ca la o mare sărbătoare!
Şi-n grabă mare povesteau

Că I-a-ntâlnit Învăţătorul
Pe drumul care cobora,
Dar nu L-au cunoscut, fiorul
Crucificării îi orbea!

Le-a desluşit însă Scriptura
Cum numai Rabi o făcea
Şi-au înţeles învăţătura:
Hristosul, aşa trebuia

Să sufere şi-apoi să fie
Pe lemnul crucii răstignit,
Ca tu şi eu, pentru vecie
Să fiu iertat şi mântuit.

“Abia când am ajuns, spre seară
Şi să cinăm ne-am aşezat,
Învăţătorul frânse iară
Pâinea, aşa cum ne-a-nvăţat.

Atunci, am înţeles de-odată
Că-I El şi că a înviat.
De-aceea ne-am întors de-ndată
Să ştiţi că-I viu, cu-adevărat!”

Dar bine încă nu sfârşiră
De povestit tot ce-au văzut,
Când, deodată, toţi văzură
Ca-nvăţătoru-a apărut!

Deşi uşa era-ncuiată,
El se-arătă-n mijlocul lor
Şi cu-a Sa voce minunată
Se adresează tuturor

Cu “Pace vouă!Nu vă temeţi!
Sunt Eu, din morţi am înviat!
Nu e un duh, priviţi şi credeţi!”
Şi rănile le-a arătat.

Văzură mâinile străpunse
De cuiele bătute greu
Şi fiecare din ei spuse:
“Tu eşti Mesia, Domnul meu!”

Scrise au fost acestea toate
În Biblie, cuvântul sfânt.
Aflându-le, oricine poate
Să aibă viaţa,-n El crezând.