Când oștirea Lui cea mare se zbătea în grea robie,
Când erau străini, departe de cereasca moștenire,
Când munceau din greu cu piatra să zidească o cetate,
Dumnezeul sfânt din ceruri le-a făcut atunci dreptate.

A văzut că suferința era grea și dureroasă,
Le-a făgăduit iertarea, a venit să-i ia acasă,
Să-i dezlege de povară, de sub jugul dureros,
Ca să le ofere țara unde e Stăpân Hristos.

Le-a trimis solia sfântă prin Moise și Aron,
Din robie ca să-i scoată, din țara lui Faraon,
Au trecut cu toți prin mare, cum ai merge pe uscat,
Dar pe cei ce-i urmăreau, apele i-au înecat.

Printr- un stâlp de foc în noapte, Dumnezeu îi lumina,
Iar prin nor, în ziua mare, Dumnezeu îi ocrotea,
De arșița din pustie și de frigul greu din noapte,
Tot mergând cu Domnu-n-frunte, au fost izbăviți de toate.

Dar ei au uitat Cuvântul, n-au crezut în Dumnezeu,
Au făcut atunci un idol, întristând pe Duhul Său,
S-au închinat la icoane, ce sunt fără de suflare,
Dar în marea Lui iubire, El, le-a dat din nou iertare.

Toată vârsta ce ieșiră, cu picioarele prin mare,
Au murit toți în pustie, fără șansă de salvare,
Fiindcă nu aveau credință, n-au văzut atunci Betelul,
Cum va fi și-n ziua-aceea când, în slavă, vine Mielul.

Nu te mai lăsa târât nici de pofte, nici păcate,
Să nu fii în veci pierdut, osândit atunci la moarte!
Fugi de poftele cu patimi, de orice se pare rău,
Ca să fii atunci în slavă, cu eternul Dumnezeu.


Amin.