Gândurile se-ncurcară
În frământurile rugii,
Însă porți se sfărâmară
De-au sărit în părți belciuge.

De-au dat buzna aripi, aripi
Spre înaltul fără margini -
Un Icar e fiecare
Necunoașteri ce ar sparge.

Aruncându-se cu toate
În avânturi și elanuri
Pe cărări eliberate
Fără socoteli de planuri.

Doar s-ajungă să se spună
Mai întreagă, mai aprinsă
Că-i o mulțumire bună,
Că-i o disperare stinsă.

Să se zică, să se toarne
Înainte-I înainte
Măcar ca să strige:„Doamne!”
Și apoi fără cuvinte.

Chiar de-or rătăci prin spații
Ele cred că nu s-or pierde
Strânse de prin constelații
Dragostea să le dezmierde.

Iar eu le privesc din urmă
Neștiind cum se termină
Alergarea asta-n turmă
Că în beznă ori lumină.

Vor ajunge, vor ajunge
Unde-așa aprins zburară,
Căi neclare vor străpunge
Cu Nădejdea-n sine doară?

Nu știu care fi-va soarta
Mulțumit și cu nimicul:
Sfărâmată este poarta
Necredințelor de frică!