Când bălăiorul Soare salută cu o rază
Privirea mea-nsetată din întuneric gol
Inima mea-i răspunde preafericită oază
Din cea mai mândră floare la urme de nămol.

Când dimineața curge din vârfurile știrbe
De ghețurile roase în ape azurii
Eu o salut din suflet cu strigătul de triburi
Ce călăreau odată sălbatici bidivii.

Cu-ncărunțirea rece de la-nghețarea Vieții,
Cu fața ponosită de cruntele-i furtuni
Cuprind iar răsăritul cu ochii tinereții
Ce clocotesc Lumina ca râvna-n rugăciuni.

Și zorii mă-mpresoară așa prietenește
Bătându-mă pe umăr ca pe-un bărbat oștean
Că tâmpla-mi înțeleaptă nu se mai argintește
Restituindu-i râsul copilului bălan.