M-am întrebat de ce-mi duci paşii
Să rătăcească-n lumi străine,
De ce mi-e suferinţa soră,
Când spui că mă iubeşti pe mine?
M-am frământat zile la rândul
Căutând răspuns şi alinare,
Dar tot privind în jur ajuns-am,
Să mă ascund în izolare.

Când mi-e mai greu găsec refugiul
În cămăruţa-mi austeră,
Îmi spun că totul este bine
Şi îmi neg starea efemeră,
Nimeni nu poate să pătrundă,
În sfera mea imaginară,
Un glob de sticlă-n care viaţa,
Nu doare şi nu mă-nfioară.

Poate că mulţi caută răspunsuri
Şi presupuneri fac o mie,
Dar nu dau socoteală celor
Ce n-au trăirea dreaptă, vie.
Ce pot să-mi facă nişte oameni?
Toţi suntem una cu pământul,
Ne îndreptăm când ici, când colo,
Ca frunza ce o bate vântul.

Nu prea avem statornicie. . .
Atunci când totul merge bine,
Nu este timp de meditaţii
Şi despre cer, vorbe puţine.
Se leagă omul strâns de glie,
Apartenenţa lui străluce,
Dar nu e Farul ce dă viaţa
Şi nici Lumina de pe cruce!

Doar când îngenunchezi sub greul
Poverilor, când eşti în vale,
Încrederea îţi dă speranţa,
Credinţa e singura cale,
De-a-ţi regăsi identitatea
Pierdută-n clipele amare
Şi înţelegi şi simţi iubirea,
Lui Dumnezeu, cât e de mare.

N-aş fi putut să fiu acelaşi,
De-aş fi trăit în bunăstare,
N-aş fi legat nicicând o rană,
De nu ştiam ce-nseamnă "doare",
Confortul de-mi era prieten
Şi foamea mi-ar fi fost străină,
Sunt ferm convins că niciodată,
N-aş fi tânjit după Lumină!

Privind de-a lungul vieţii mele,
Îmi simt trăirea o arvună,
Adun secundele-n mănunchiuri,
Să pot să le-mpletesc cunună,
Cernut şi curăţat de zgură,
Trecut prin sita suferinţei,
Am înţeles care mi-e rostul
Şi taina sfântă-a biruinţei!

07/07/14, Barcelona-Lucica Boltasu