NOE – MODEL DE ASCULTARE
Când din Înălțime Tatăl
Ne vorbește-atât de clar
E bine să nu uităm
Că ne-a-nvăluit în har
Să-mplinim ne-ntârziat
Ce mesajul ne-a transmis
Să putem încrezători
Să mergem spre Paradis.
În prezența Lui sublimă
El vrea să ne delectăm
Dar dorește și-altceva:
Să-L urmăm, să-L ascultăm
Și-mpliniri vor fi pe cale,
Mii de binecuvântări
Vom primi răspunsuri clare
La spinoase întrebări.
Cercetând filele Cărții
Vom găsi exemple care
Ne vor umple cu nădejde,
Ne vor da edificare
Noe, ca exemplu, știm
Că înseamnă mângâiere
Veștile ce le purta
Erau îmbrăcate-n miere.
Atașat de Dumnezeu
Anturaje el n-a vrut
Când vedea nelegiuire
Fiți siguri că l-a durut
Pe cei dragi îi îndemna
Către stele să privească
Spre-a putea asimila
Starea cea dumnezeiască.
Temător de Cel Preasfânt
Se-nchina cu adorare
El știa de unde vine
Marea binecuvântare
Dar poporu-n vremea lui
Nu voia conecții sfinte
Pe Stăpânul absolut
Ei, total, l-au scos din minte.
Răul înrădăcinat
În structura lor umană
Se îngrămădea spre Cer
Să doboare vreo coroană
Oamenii erau cuprinși
De acele sentimente
Ce puteau crea-n popor
Groaznice evenimente.
Jaful domina în țară
Și omor și desfrânare
A pătruns nelegiuirea,
Era multă nepăsare
Turmentați erau prin șanțuri
Nimeni nu-i băga în seamă
Nici bărbați și nici femei
De Stăpân nu aveau teamă.
Cerul era indignat
De spectacolul nebun
Și Stăpânu-a cuvântat:
”Măsuri grele se impun
Ploi grozave o să vină
Cu unde distrugătoare
Norii vor acoperi
Razele strălucitoare.”
I-a transmis, apoi, lui Noe
Mesajul mântuitor
Să-nceapă să construiască
Un vas mare, plutitor,
O corabie cu spații
Animale să încapă
Toate soiurile...toate
Ca să nu piară prin apă.
”Fă-ți corabie” – i-a zis
Cel ce pune-n om suflare
”Tu, și toți cei dragi ai tăi
Veți găsi în ea scăpare
Inundații vor veni
Și prăpăd va fi în țară
Dar când vine împlinirea
Voi să nu mai fiți afară.”
Planul era foarte clar
Cu dimensiuni precise
Și-a-nceput să construiască
Chiar cum Dumnezeu prescrise.
Da, pe cer nu erau nori
Să indice vreo furtună
Dar știut-a că din Slavă
Nu vin vorbe cu mincuină...
Da, era adevărat
În ținut nu aveau mare
Nici un lac nu se vedea
În întinsa depărtare
Se puteau trezi în el
Îndoieli, poate o mie
”O, Stăpâne, e posibil?
Nu cumva e-o șmecherie?”
Rațiunea intervine
În astfel de situații
Dar credința ce nu-i moartă
Primește noi revelații
Semnul ei se vede-n toate
Și-n lucrările mărunte
Și în cele care cer
Deplasarea vreunui munte.
(Când credința e pătrunsă
De nori grei de frământări
Toată ființa e cuprinsă
De adânci întunecări
Și așa respinge planul
Ce-i vizează mântuirea
Nu mai e nici o scăpare
O așteaptă, vai!, pieirea.)
Noe n-a privit în jos
Că de-acolo noaptea vine
Știa Cine îl ghidează,
Știa Cine îl susține
Și muncea cu sârguință
La proiectul conceput
Voia să finalizeze
Ceea ce a început.
Să-i slăbească-ncredințarea
Când batjocurile multe
Către el erau lansate
Să-l lovească, să-l insulte?
Nu, ci chipul lui senin
Le spunea de-o siguranță,
Le spunea că ascultarea
E de mare importanță.
”Noe, unde vezi tu nori?
Oare ți-a slăbit vederea?
Poate că s-ar cuveni
Să îți schimbi, acum, părerea
Până încă nu-i târziu
Să ajungi de râs în țară
Noe, nu realizezi
C-or fi zile de ocară?”
Cu-așa vorbe-l ”ajutau”
Și vecinii și ”amicii”
Și acei cuprinși de grele
Și nenumărate vicii
Dar în el pulsa deplin
Și avânt și-asigurare
Iar lucrarea avansa
Spre dorita-ncununare...
Oamenilor le vestea
Despre viața-n veșnicie
Le spunea, deschis, la toți
Ce înseamnă vrednicie
Timp îndelungat le-a spus
Cu aceeași fermitate
Că un trai neprihănit
E-mbrăcat în demnitate.
”Nu mai stați încovoiați
Sub povara de distracții
Ridicați privirea-n sus
Să vă-nvăluie atracții
Spre lumini ce nu se sting
Ci-și arată strălucirea
Și abia atunci veți ști
Ce înseamnă fericirea.”
Dar respins a fost mesajul
Ce-ndemna la pocăință
Boala ce i-a cucerit
A creat o neputință
Depărtați de Dumnezeu
Trăiau viață fără vlagă
Parcă nu voiau balsam
Pestă rană, peste plagă.
Și deodată au venit
Tunete-nspăimântătoare
Fulgere au răsărit
Să vestească-ntunecare
Și-acel zgomot penetrant
N-a scăzut cum se-așteptară
Ci-a-ngrozit pe toți acei
Fără Dumnezeu în țară...
Apele-au crescut enorm
Ajungând în vârf de munte
Cine-ar fi avut curajul
Să se ducă să le-nfrunte?
Iar copacii uriași
Au fost smulși din rădăcină
Nu se mai vedea verdeață,
Nu se mai vedea lumină.
Ziduri falnice și case
Construite cu sudoare
Au fost prinse de furia
Apelor nimicitoare
Iar ființele umane
În adâncuri au fost duse
C-au sfidat dumnezeirea
Cu fărădelegi expuse.
Cel ce a creat planete
Și în spațiu le-așezară
Este Cel Atotputernic
Care dă iarnă și vară
Cine să se-mpotrivească
Forței Lui copleșitoare?
Să-L învingă în tărie
Nu e nimenea sub soare.
Trupuri neînsuflețite
Se îngrămădeau sub ape
Dar corabia plutea
Valuri nu puteau s-o-ngroape
Vântul o ducea spre malul
Bucuriilor supreme
Ca dovadă c-a slujit
Tatălui în orice vreme.
***************
O pildă de ascultare,
Un exemplu minunat
Când primit-a înștiințarea
Noe n-a vociferat
Ci a onorat porunca
Izvorâtă din Iubire
C-a știut că îl așteaptă
O eternă moștenire.
Cum trăim în pribegie?
Cum cerința o privim?
Cel puțin în teorie
Foarte bine, toți, o știm.
Dar vorbind de aplicare
Uneori suntem restanți
Dar ne vrea dumnezeirea
Consecvenții practicanți.
N-am putea avea progrese
Făr’ a fi supuși, total
De n-am împlini solia
Ne-am împotmoli pe deal
Deci când vine mesagerul
Să ne spună să zidim
Să pornim cu bucurie
Planul să-l desăvârșim.
Și-astfel vom putea parcurge
(Chiar prin foc mistuitor)
Drumul spre Cetatea sfântă
Cu al ei sublim Décor
Si iubind neprihănirea,
Și-ascultând să dovedim
Că-nțelegem Mântuirea,
Că pe Tatăl Îl slujim.
George Cornici/17 Iulie, 2014
Cu cele mai sincere sentimente în Domnul!