Mi-eşti unicul meu Templu!
Doamne, ce altar ar putea
să-şi mai suie spre Tine
fumul unei morţi fără moarte?

Chiar de-ar ajunge până la ceruri jertfa mea,
palida boltă s-ar încreţi de durere.
Mirosul morţii i-ar face şi pe îngeri
să-şi agaţe harfele în pomi, cu tristeţe.

Mi-eşti Unicul meu Templu, Doamne!
Şi Altar, şi Tămâie şi Foc.
Răpusă pe altar inima mea tace
la mistuirea ultimului vreasc de vanitate.

Ce altă zidire plăsmuită vreodată
ar mai putea să-Ţi aprindă
Menora Iubirii, Credinţei, Speranţei,
din uleiul turnat într-un vas sfărâmat,
de Marele Olar, pentru a doua oară?

(Bucureşti, Aprilie – 2012 ; din volumul "Râsul viorii fără arcuş")