Măsuța mea cea mititică

Cu chipul tău ca de cerneală
Pe spate-mi porți a mea povară,
Căci rudă m-am făcut cu rima
Iar tu cu vechea călimară.

Pe tine-am plâns plecându-mi capul
Cerând Divinul să mă-asculte,
Iar în ungherul trist ca moartea
Zăceau și umbrele tăcute.

În sânul timpului ce curge
Mi-am pus recenta spovedire,
Și scriu un testament de-o frază
Și-ți las un vers ca moștenire.

La geam ușor parcă respiră
Un pui de nalbă gălbioară,
De parcă-ar vrea să-i spun povestea
Unui trecut cu limba amară.

În noaptea când pe bolta neagră
Zburau doar vise țipătoare,
Ai fost și tu, un Sfânt, și un'șpe,
Zidind tristețea în altare.

Și stai tăcută-n așteptare
Ca noaptea să îi vină rândul,
Iar prin fereastră-ți bate-o rază
De lună plină ca și gândul.

Și-n mintea mea, mă caut iarăși
La căpătâi să-ți stau o vreme,
Pe umeri, noaptea ne apasă
Și-un colț de iad, afară, geme.

De-atâtea ori îmi ești logodnă
Și te-am făcut consoarta vieții,
La tine vin cu pană udă
Și plâng în ei când scriu poeții.

Viorel Balcan 25 iulie 2014