Mă-abandonez în braţul tare
Al Prinţului vieţii mele
Şi uit că inima mă doare,
Şi uit de lacrimile mele…

Mă las purtată către ceruri
De dorul Celui Preaiubit;
L-ador şi Îl iubesc de-a-pururi,
E-aşa frumos, desăvârşit.

Ating splendorile divine
Stând aplecată-n rugăciune;
Simt cum, cu grijă, peste mine
Mantaua-I sfântă El o pune.

Şi mă ridic încrezătoare
Privind dincolo de pustiu;
În dragostea-I copleşitoare
Eu mă cufund şi reînviu.

De n-ar fi El, la o clipeală
M-aş prăbuşi, aş fi zdrobită,
Fiinţa, viaţa mi-ar fi goală,
Aş pribegi nefericită.

Dar slavă Lui că mult Îi pasă
De sufletul meu mic, sfios,
Şi niciodată nu mă lasă
Făr' ajutoru-I preţios.

Găsesc în El întotdeauna
Răspunsuri, sens şi împlinire;
Ca mângâierea-I, nu-i niciuna,
El este a mea fericire.

Să merg 'nainte cu răbdare
Voi continua, pân' la sfârşit,
Când întâlni-voi al meu Soare
'N-al veşniciei răsărit.

Amin.
28 iulie 2014