Poetul

Nemângâiată fire fără tihnă
Tu, pleoapă neadormită care scrii,
Tresari ca pruncul când îți cade-o rimă
Si-n orice vers, tu, mori și reînvii.

Îți scrii plecat cu pana ta năduful
Când teama nu-i nici umbră, nici sfială,
Deși în suflet porți păcate hâde
Pe deget, pată de cerneală.

Tu, chip blagoslovit din înălțime
Ce pui frumos și rimă la nimic,
Ai fost chemat de sus sub altă cruce
Să fii și-al poeziei ucenic.

Ești primul când alinți dumnezeirea
Și-un ultim vers ți-l faci destin ;
La tine-n poartă plânge verbul
Și nopți târzii la tine vin.

Tu plângi ascuns și pe silabe
Îți pui și dorul cel nestins,
Și-n grinda timpului atârnă
Păreri de rău ce te-au cuprins.

Te lași atins de strofa morții
Condamni și iadul la un loc;
Mocnit îți arde pieptul zilnic
Ca un tăciune ars în foc.

Ca un ostaș cu pana-n mână
Tu aperi versul de acei,
Ce nu-înțeleg Calvarul strofei
Ce-l au poeții toți în ei.

Pe-obrazul alb ca de arhanghel,
Faci titlu-n urmă să rămână,
Și-ntinerești ale tale versuri
Mereu sub mâna ta bătrână.


Viorel Balcan 30 iulie 2014