Nu sunteți decât un abur,
care se arată puțintel, și apoi piere.
Iacov 4:14

Ca o eră din secundă
Viețuirea ni se trece
Ajungând din urmă-o undă
Alta când pe noi ne-ntrece.

În această clătinare
Totul am cuprins cu traiul
Vedem Soare după Soare,
Iar schimbând iadul cu raiul.

Mai eterni decât sunt norii
Rezistăm în vremi cumplite
Într-o mare de istorii
Vălurânde liniștite.

Risipindu-ne-n risipa
Timpul plasă când și-o trage
Creăm visele din clipa
Plutitoare printre alge.

Prometeice le credem
Și eterne de-a fi demne
Marea când surâde verde
Fără gând să ne consemne.

Ea-și reflectă existența,
Mulțumind în sine cerul
Nu socoate diferența
Morții și cu Adevărul.

Aducându-și nesfârșirea
Infinitelor creații
Albăstrește-n ea Iubirea
Ce-a-nflorit pustii de spații.

Toarnă orișicui să spere
Viitorul care vine
Chiar trufiilor de ere
Dintre clipe anodine.

Toarnă Viață și Lumină
Peste vânturi și în unde
Că e spirit, că e tină,
Că aude, că n-aude.

Neascultându-ne-argumentul
Trăitor doar în cuvinte:
„Totul este accidentul
Ce l-am inventat în minte!!!”