Frământări
În sânul mut al nopții albe
Sclipiri de teamă se ivesc,
Iar prin argintul orb de Lună
Păreri de rău se-ngrămădesc.
O umbră ca-lui Cain se-ntinde
Să-atingă tâmpla argintie,
Iar pe silabe-un vers se-așterne
Domol pe coala de hârtie.
Cu-aripi de vânt gonesc degeaba
Dorințe-n stoluri mute,
Și chiar în clipa ce s-a scurs
Vin valuri tot mai multe.
Iubiri pierdute zac tânjind
În frământări amare,
Și cât n-ar da un suflet trist
Pe-o dulce-mbrățișare ?
În sărăcia sa de ieri
Azi zâmbetul mai ține,
La ce ferestre v-a veni
Acel fugar de mâine ?
Și-n care ochi se v-a topi
Lumina când coboară,
Și-n câte glasuri v-a răcnii
Durerea-ntâia oară ?
Fâșii de remușcări se rup
Din malul de țărână,
Mor clipe triste tot mai des
Ținându-se de mână.
În pragul seri fac mătănii
Și umbrele-n cădere,
Sfârșesc și frământări visând
La-o lume de tăcere.
Și-apoi obrazul mi-l îndrept
Fugind parcă de ele,
Și-mi scald privirea în amurg
Înconjurat de stele !
Viorel Balcan 19 august 2004
sincer vers, frumos,fi binecuvântat!