Fiori de toamnă

Cu o buză tremurândă
Cu-n sărut ca de otravă,
Își trimite iarăși toamna
Peste luncile cu-otavă,

Rădăcina vieții scurte
Pe furiș o smulge iară,
Frunze moarte, doruri multe,
Se-mpânzesc din nou pe-afară.

Umedă-și întinde brațul
Ca păcatu-n sânul firii,
Mor cu frunza scuturată
Sub fereastră, trandafirii.

Un surâs de amintire
Un poem de vară caldă,
S-a sfârșit în geana albă
Ce de vremuri o tot scaldă.

Lumi de aburi se ridică
Înghețând în bruma rece,
Șuierul de moarte smulge
Viața de pe crengi când trece.

Pe la streașina cea veche
Iar încep a curge lacrimi,
Se cutremură și codrul
El de boală, eu de patimi.

Ruginește și iar cade
În genunchi, natura moartă,
Ca un suflet fără tihnă
Ce în sân pierzarea-și poartă.

Cerul plumburiu și-arată
Fața ca un Sfânt ce cară,
Norii negrii, ploaie rece,
Sub o cruce de ocară.

Ploi mărunte-aduc cu ele
Nostalgia care doare,
Când privesc o floare albă
Cum încet, încet, ea moare.

Și simțind fiorii toamnei
Ce mă trec târziu în noapte,
În genunchi ca și natura
Cade rugăciunea-n șoapte.

Viorel Balcan 2 septembrie 2014