Frământările de viață
Au rămas în urmă toate -
Am intrat de-odată-n ceață
Ce curgea încet pe pante.

Liniștire argintie
Mă împresura cu pace
Că-ncurcai zece cu mie
Printre curgerile-ncoace.

Iar în jur clăbucii umezi
Se-nvârteau cu șoapte ude
Care-mi tot șopteau:„Tu nu vezi
Unde-ndrepți privirea... unde...

Mergi așa - fără alegeri
Dibuind lutul cu pasul
Fără studii în prelegeri
Ce ți-ar lămuri parnasul.

Cine ești, ce ai tu oare
Bulucite-n călimară
Numai razele de Soare
Și priveliștea de-afară.

Fără încâlciri de minte,
Fără frazele sluțite
Și grămada de cuvinte
Ce se zbat aghesmuite.

Cu sinceritatea numai
Azi nu ai chemare vastă
Care-n suma sa și gluma-i
Depărtare de năpastă.

Ia exemplu de la lume
Și-ntrețese scrisu-n fală
Ca să-ți poată-a ști de nume
Pofticioși de vorbă goală...”

„Ia mai lasă-mă cu sfatul -
Eu i-am spus din liniștire
Căci n-o fac pe învățatul
Într-o Cale de Iubire.

Nu cat posturi în cunune
Cum și glorie boită
Și că nu știu ce mi-a spune
Vreo zâmbire vestejită.

Am un cititor ce-mi este
Mult mai mult ca Universul
El mă poartă prin poveste,
El îmi toarnă-n palme versul.

Iar când Luna curge-ntreagă
Prin cristale de cascade
Lângă salcia cea dragă
Strângem slove cumsecade.

Eu numai le-nșir ca salbe,
El le dă puteri născute
Și-amândoi cu lacrimi dalbe
Recităm pe întrecute!”