Pietrele aruncă umbre
Parcă-ar da fuga de Soare
Și copacii vor s-adumbre
Undeva spre depărtare.

Cunoștința de lumine
Ne învață cu povață
Că doar corpuri cristaline
Umbrele nu își înalță.

Iar noi mergem înspre mâine
Serioși ori fără grijă
Cu o umbră-n loc de câine
Sau înlocuind o cârjă.

Și-o purtăm alături foarte
Mulțămită de ființă,
Noi crezând-o prea departe
Să avem de ea știință.

Doar când bezne ies din peșteri
Furișându-se ca șerpii
Umbra mea vajnic îmi crește
Ca pustiurile sterpei.

Și de-odată mă prind singur
Fără drum, fără cuvinte
Nu e nimeni de-a fi lângă,
Nu e cale înainte.

Parcă m-a sorbit adâncul
Ce l-a-ntins Leviathanul
Și cu-ntregul îmi mănâncă
Năzuința și elanul.

Sunt o clipă de micime
Fără har, fără esență...
Doamne, câtă-ntunecime
Este-a mea netransparență!

Doar speranța îmi mai strigă:
„Dimineața te așteaptă!”
Dar ce-a fi când n-o să-și stingă
Noaptea umbra niciodată!